Astăzi vreau să vă vorbesc despre o carte care m-a marcat și m-a făcut să privesc altfel lucrurile aparent „nevinovate” pe care, din păcate, le trecem adesea cu vederea. Deși scrisă în 1917, încă își păstrează actualitatea și pot spune, raportându-mă la subiectul romanului, că se potrivește perfect cu vremurile noastre.
Ultima dată când am citit o carte de Jack London a fost prin clasa a treia, când am început să iubesc felul cum scrie. Deși știam că violența se regăsește din plin în cărțile acestuia, parcă Mihail, câine de circ a fost una dintre cele mai mari „lovituri livrești” pe care le-am primit.
Cartea este povestea vieții unui terrier irlandez furat de pe o plajă de către un steward bătrân. Deși dorește să-l vândă pe Mihail, dorința îi scade treptat, iar suma pe care vrea s-o aloce celor șase litri de bere pe care îi bea zilnic nu mai este atât de tentantă.
Între om și câine se formează în scurt timp o legătură puternică, ceea ce îl determină pe Steward să renunțe cu totul la planurile sale comerciale. Prietenia dintre câine și stăpân se consolidează treptat, în timpul călătoriilor marinărești și aventurilor impresionante (și periculoase) prin care sunt siliți să treacă.
Deși cei doi par de nedespărțit, întrucât Stewardul îl consideră pe Mihail ca și pe copilul lui, iar Mihail își venerează stăpânul ca pe un zeu, curând adevărate calamități se abat asupra lor, iar Mihail ajunge în mâna unui celebru dresor de animale, care este și foarte crud. Experiențele prin care va trece terrierul, alături de alte animale supuse chinurilor în favoarea deliciului oamenilor, vor schimba și aproape ucide o ființă loială și plină de credință față de toți stăpânii pe care i-a avut, în afară de câțiva: dresorii.Cred că, într-adevăr, unele cărți „te citesc” și așteaptă momentul potrivit pentru a fi, la rândul lor, citite de tine.Și de data asta mi-a luat ceva timp să intru în poveste și în pielea personajelor.
Inițial, l-am considerat pe Steward un simplu bețivan care e, pe deasupra, și hoț de câini, iar disprețul cu care se adresa celorlalți m-a făcut, la rândul meu, să-l disprețuiesc. Însă, așa cum o prietenie adevărată se formează în timp, am reușit să cunosc adevăratul Steward doar după mai mult de o sută de pagini, devenind unul dintre personajele mele preferate.
Au existat și alte personaje misterioase, reușind, ca cititor, să intru în pielea lor și să le înțeleg destul de târziu, iar Mihail e unul dintre ele. La început credeam că e un simplu câine, ca toți semenii lui; nu mă impresiona cu nimic. Abia mai târziu, aproape de finalul cărții, când am aflat despre vechii lui stăpâni, despre fratele lui și iubirea față de ei, am reușit să-l înțeleg pe Mihail.
M-au emoționat părțile în care Mihail „cânta” alături de Steward tot felul de cântece de pe vremea aceea (pe care, apropo, le-am căutat și eu). Lătratul terrierului devenea melodios și reușea să încânte pe toată lumea cu demonstrațiile sale muzicale.
Dar lovitura cea mare Daughtry și Mihail o dădură abia în ziua în care cîntară pentru prima oară „Roll me down to Rio”. Lucrurile se petrecură într-un salon de dans de pe strada Pacificului. Toți dansatorii se opriră și marinarii cerură în cor să le mai cînte o dată. Patronii salonului nu aveau nimic de pierdut, pentru că nimeni nu părăsi sala; dimpotrivă, se grămădiră cu toții în restaurant ca să-l asculte pe Mihail executându-și repertoriul: „God save the King”, „Sweet bye and bye”, „Lead, kindly light”, „Home, sweet home” și „Shenandoah”.Văzând relația de prietenie atât de strânsă dintre om și animal, am început să mă întreb, ca de atâtea alte ori, cum e posibil să rănești o ființă care îți arată atâta loialitate, care, prin instinctele sale, începe să te venereze pentru un simplu mângâiat, un singur gest de afecțiune.
Știu, animalele trebuie educate, câinii învățați anumite reguli. Nu am nimic împotrivă. Dar de ce să încerci să schimbi natura unui animal, firea lui? De ce să-l obligi să meargă doar pe picioarele din spate ori din față pentru amuzamentul tău și al celorlalți, pentru setea de bani care scuză până și cruzimea, barbarismele, mentalitatea bolnavă? N-o să înțeleg niciodată mințile bolnave care au impresia că violența aduce productivitate, că e un mod profesionist „de a scoate ceva din animal”. Nu, e doar lipsit de sens!
Și Mihail trecu prin umilitoarea grozăvie de a fi ridicat în două labe de Johnny, pe cînd Collins îl plesnea cu biciul peste față și peste genunchi. În furia lui, Mihail încercă să-l muște pe zeu, dar fu smucit de lanț. Cînd încercă să se răzbune pe Johnny, acest tînăr pe care nimic nu-l putea tulbura îl ridică în aer de capătul lanțului, doar cu brațul întins și gata să-l sugrume.Iar în categoria actelor de violență (și, aș spune eu, nebunie) asupra animalelor nu intră doar antrenamentele crude din spatele reprezentațiilor de circ, ci și multe filmulețe „amuzante” de pe internet, cu lemuri, căței ori alte animale care fac lucruri nefirești pentru ele. Pentru că nu, lemurilor nu le place să fie gâdilați, câinii nu adoră să meargă pe picioarele din față, purceii nu au de ce să se învârtă prin apartament în hăinuțe de păpușă. În spatele filmulețului cu un cățel care face cine știe ce giumbușlucuri nu stă un câine fericit, ci un stăpân care profită cu cruzime de neputința animalului de a se salva.
— Nici un câine nu umblă de voie pe labele dindărăt, și cu atât mai puțin pe cele dinainte — obișnuia Collins să spună. Cîinii nu-s făcuți pentru așa ceva. Trebuie siliți. Asta-i tot. Iată taina oricărui dresaj. Trebuie să-i silești. Trebuie. Acesta este rolul vostru. Să-i siliți. Cine nu-i în stare, n-are ce căuta la mine. Asta să vă intre bine în cap!Cartea asta m-a schimbat și m-a făcut, așa cum spuneam la începutul recenziei, să privesc lumea animalelor și a spectacolelor în care ele apar cu alți ochi. După lecturarea cărții nu aș mai asista cu atâta tragere de inimă la astfel de reprezentații. Autorul arată în mod realist și fără nicio piedică felul cum sunt tratate animalele de dresorii care nu-s vreun soi al iubitorilor de animale, ci tartori în toată regula.
După o vreme, abia de se mai încercă cu el un număr și i se dădu drumul și din lanț, scăpînd astfel și de Johnny. Mihail stătea acum tot timpul pe lîngă Collins, în arenă. Învățase, cu ajutorul unor lecții amare, că trebuie să se țină după el, și îl urma așa, urîndu-l fără încetare, pe cînd propriul lui trup se otrăvea din pricina secrețiilor pe care glandele nu le mai produceau normal și care nu i se mai scurgeau în chip firesc prin trup, din pricina urii care îl apăsa.Din cauza faptului că mai mereu când apărea o scenă violentă știam câtă durere urma să fie descrisă, eram tentată să trec peste câteva paragrafe și să „reduc” din părțile care ar putea să nu-mi placă. Mă bucur totuși că am citit cartea integral, fără să sar peste rânduri, deoarece am reușit să înțeleg mai bine ceea ce vrea autorul să transmită.
Iar sfârșitul cărții... mi-a adus lacrimi în ochi. A fost atât de natural, de frumos și de potrivit. N-aș fi putut să aleg un final mai bun decât autorul. Oricât de tare v-ați strădui să vi-l imaginați, nu puteți. E atât de imprevizibil, prin toate detaliile și întâmplările lui, deoarece sfârșitul nu e descris de data asta pe o pagină, sau poate în câteva rânduri ci, îndrăznesc să spun, în ultimele două capitole. Acelea... sunt sfârșitul.
Însă Mihail, câine de circ nu e doar despre violență și durere; e despre loialitate, iubire, regăsire și bunătate. Deși majoritatea figurilor din carte sunt ale unor oameni josnici, veți întâlni și personaje demne de admirație, prietenii de necurmat și renașteri precum ale păsării Phoenix. Unele animale mor, altele se supun, iar câteva se arată învingătoare.
RATING GOODREADS: 4,5/5 stelePer total, cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu dragă inimă celor care vor să afle mai multe despre felul cum sunt tratate animalele dresate. Iar dacă vreți să vă bucurați și de o aventură plină de suspans și răsturnări de situație, asta e cartea potrivită pentru voi.